„Harul lui Dumnezeu este izvorul vieții veșnice”, a spus Chiriarhul Râmnicului la Catedrala Arhiepiscopală

Înaltpreasfinția Sa a arătat că „atunci când Mântuitorul Hristos a răspuns întrebării tânărului care a venit înaintea Lui și L-a întrebat: „Învățătorule bun, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” (Matei XIX, 16), El nu s-a mărginit să ofere un răspuns despre cele ce urmează după moarte, nici nu a așezat înaintea lui doar perspectiva unei existențe care continuă la nesfârșit dincolo de hotarele timpului, ci i-a descoperit, cu o profunzime care atinge însăși taina zidirii omului, că viața veșnică este scopul pentru care omul a fost creat și către care se îndreaptă întreaga sa existență. Omul, fiind zidit după chipul lui Dumnezeu și purtând în adâncul ființei sale dorul după desăvârșire, nu poate afla odihnă deplină în nimic din cele trecătoare, întrucât toate lucrurile create, oricât de frumoase, de înalte și de dorite ar fi, rămân daruri, iar inima omului nu poate fi pe deplin mulțumită de daruri câtă vreme nu s-a întors către Dăruitorul lor.

Tânărul venise înaintea Mântuitorului Hristos întrebând despre viața veșnică, dar, în același timp, era încă legat de ceea ce aparținea vieții vremelnice. El dorea veșnicia, însă ținea cu putere la cele care trec. Dorea comoara cerului, dar nu era încă pregătit să se desprindă de comoara pământului. 

Pentru a moșteni viața veșnică, omul este chemat mai întâi să păzească poruncile lui Dumnezeu, ca pe niște cărări ale vieții. Acestea au fost așezate de Dumnezeu înaintea sufletului pentru a-l conduce din risipirea celor trecătoare către unirea cu cele veșnice, căci fiecare poruncă dumnezeiască este o rază a iubirii lui Dumnezeu care pătrunde în întunericul patimilor, curăță mintea, îndreaptă voința, înmoaie inima și îl învață pe om să iubească ceea ce nu se strică și nu se ia de la el.

Porunca păzită cu iubire se preface în virtute, iar virtutea lucrată cu smerenie se preface în curățirea inimii, așa încât inima curățită devine locaș al Harului, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan XIV, 15).
Răspunsul tânărului — „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?” (Matei XIX, 20) — este, poate, momentul cel mai important al întâlnirii, pentru că el descoperă că există o diferență între a nu încălca o poruncă și a fi cu adevărat liber înlăuntru, între împlinirea exterioară a Legii și curățirea inimii, între a face binele și a deveni, prin Har, un om al binelui.

De aceea, Mântuitorul i-a spus tânărului: „Vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei XIX, 21)

Fiul lui Dumnezeu nu i-a propus doar o schimbare în administrarea bunurilor materiale, ci i-a descoperit o taină mult mai adâncă a vieții omului: tot ceea ce este legat numai de timp este trecător, pe când ceea ce este transfigurat printr-o manifestare a iubirii față de semeni, poate dobândi o dimensiune veșnică.

În acest sens, cuvântul Mântuitorului Hristos „vei avea comoară în cer” a fost, în același timp, poruncă și revelație, după care i-a spus: „vino și urmează-Mi”.

Sfântul Evanghelist Matei spune că tânărul „a plecat întristat”, iar această tristețe este semnul unei lupte care se petrece înlăuntrul lui: pe de o parte, sufletul său dorea viața veșnică, iar pe de altă parte, inima sa nu putea renunța la ceea ce îi oferea siguranța pământească. Dorea să-L urmeze pe Mântuitorul Hristos, dar nu poate să lase în urmă ceea ce devenise sprijinul său.

Apoi Mântuitorul adâncește cuvântul: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”. Ucenicii au întrebat: „Atunci, cine poate să se mântuiască?”
Aceasta este întrebarea care mută întreaga pericopă de la problema bogăției la taina mântuirii.

Printr-o tainică lucrare de împărtășire a iubirii sale, Mântuitorul îi încredințează că „la Dumnezeu  toate sunt cu putință”. Le descoperea astfel lucrarea Harului, prin care Dumnezeu poate săvârși în suflet ceea ce puterea omenească, lăsată singură, nu poate împlini: poate dezlega inima din legăturile nevăzute ale iubirii de sine, ale iubirii de avere, ale slavei deșarte și ale tuturor patimilor care o țin plecată spre cele trecătoare. Harul poate curăți mintea întunecată de păcat, poate întări voința slăbită și poate ridica omul din starea de înstrăinare către comuniunea cu El, pentru că Harul lui Dumnezeu nu găsește în om numai ceea ce omul poate face, ci lucrează și acolo unde puterea omului se sfârșește, vindecând, luminând și transfigurând firea fără a-i desființa libertatea.

Așadar, Harul lui Dumnezeu este izvorul vieții veșnice, pentru că omul nu poate dobândi prin propriile puteri comuniunea desăvârșită cu Dumnezeu. Mântuirea, viața veșnică, nu este rezultatul unei performanțe morale omenești, nici răsplata acumulată prin propriile merite, ci lucrarea iubirii lui Dumnezeu primită prin credință, prin care omul, prin ascultarea poruncilor, prin lucrarea virtuților și printr-un permanent proces de despătimire, este făcut părtaș vieții dumnezeiești celei veșnice”, a spus, în finalul cuvântului de învățătură, Chiriarhul Râmnicului.