Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a săvârșit slujba de parastas pentru arhimandritul Veniamin Micle, la un an de la mutarea la cele veșnice

Rugăciunea de pomenire a fost și prilej de aducere-aminte a personalității duhovnicești și culturale a părintelui arhimandrit Veniamin Micle, care a desfășurat o bogată activitate teologică, pastorală și cărturărească.

În cuvântul împărtășit obștii monahale și acelora care au sporit duhovnicește prin îndrumarea părintelui arhimandrit, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a evidențiat importanța mărturiei unei vieți dedicate lui Dumnezeu și Bisericii, arătând că lucrarea unui slujitor al Sfântului Altar continuă să rodească prin credința, scrierile și exemplul pe care le lasă celor care îi urmează: „Am săvârșit slujba parastasului pentru Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, la împlinirea unui an de la trecerea sa la cele veșnice, și am înălțat rugăciuni către Dumnezeu, Biruitorul morții și Izvorul vieții veșnice, ca să-i dăruiască iertarea păcatelor, odihnă sufletului și sălășluire în lumina cea neînserată a Împărăției Sale.

Anul trecut, în zilele în care obștea monahală se pregătea să-l cinstească pe Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, pomenindu-i nevoințele, rugăciunea neîncetată și dragostea jertfelnică pentru Dumnezeu, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle a trecut pragul acestei vieți vremelnice, încredințându-și sufletul milostivirii Celui pe Care L-a slujit întreaga viață, în chip călugăresc.

Este îndeobște cunoscut faptul că viața sa a fost, în esența ei, o neîncetată apropiere de Dumnezeu, un permanent urcuș duhovnicesc al sufletului către comuniunea cu El și o continuă înnoire a întregii ființe prin lucrarea Harului dumnezeiesc.

S-a identificat cu viața monahală până la ultima fibră a ființei sale, așa încât iubirea dumnezeiască s-a sălășluit în adâncul sufletului său și a devenit izvorul viețuirii, lumina cugetării și temelia slujirii sale. Această iubire s-a făcut lucrare lăuntrică, putere ziditoare și lumină călăuzitoare a întregii sale existențe și tot aceasta ne păstrează în comuniune și ne va învrednici să ne regăsim în Împărăția Cerurilor, acolo unde nu mai este despărțire, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.

Avem nădejdea că Dumnezeu l-a așezat pe Arhimandritul Veniamin în ceata drepților, pentru că, privind chipurile fiilor săi duhovnicești, descoperim în ele ceva din ceea ce părintele a purtat și a adunat în adâncul inimii sale: dragostea pentru Dumnezeu, atașamentul față de Biserică, prețuirea rugăciunii, respectul față de tradiția monahală și dorința de a păstra vie moștenirea duhovnicească a Mănăstirii Bistrița.

În privirile fiilor săi duhovnicești, în dragostea cu care îi păstrează pomenirea, în credința și statornicia lor, putem întrezări roadele unei lucrări sfințitoare, care nu s-a încheiat odată cu plecarea sa la Domnul. Virtuțile care au încăput în inima părintelui Veniamin – rugăciunea, iubirea, răbdarea, blândețea, înțelepciunea și grija părintească – nu s-au risipit, ci au prins rădăcini în alte suflete și s-au prelungit, într-un chip tainic, în inimile celor pe care i-a povățuit. Acestea toate au devenit mărturie a unei paternități duhovnicești care continuă să rodească, pentru că atunci când omul L-a primit pe Dumnezeu în cămara tainică a sufletului său, întreaga sa ființă s-a înnoit prin Har, iar gândurile, cuvintele și faptele sale au fost orientate către Izvorul cel neînserat al iubirii dumnezeiești.

Deopotrivă, și cuvintele duhovnicești ale cărturarului arhimandrit Veniamin vor continua să lumineze mințile monahilor și ale credincioșilor, întrucât s-a ostenit să le așeze în cuprinsul cărților pe care le-a scris, în studiile pe care le-a elaborat și în mărturiile istorice și teologice pe care le-a lăsat ca daruri prețioase pentru Biserică și pentru generațiile care vor veni. Ele constituie o moștenire cărturărească prin care osteneala și preocupările sale continuă să rodească în timp.

Călugăr din anii fragezi ai adolescenței, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle și-a închinat întreaga viață lui Dumnezeu, făcând din chemarea monahală nu doar o alegere a tinereții, ci însăși rațiunea de a fi a întregii sale existențe. A rămas monah nu doar prin făgăduința rostită odinioară, ci prin fiecare gând, prin fiecare cuvânt și prin fiecare faptă, purtând în adâncul inimii conștiința că omul este chemat să devină locaș al iubirii lui Dumnezeu. În această statornicie a sa se descoperă frumusețea unei vocații asumate până la capăt, în care blândețea sa părea să izvorască dintr-o îndelungată deprindere a inimii cu rugăciunea și cu tăcerea înaintea lui Dumnezeu. În același timp, bunătatea sa era rodul unei așezări lăuntrice în care iubirea dumnezeiască devenise măsura raportării la oameni.

Așa l-am cunoscut și așa îl păstrăm în amintire: un om al blândeții și al bunătății, binevoitor cu fiecare, cu o fire așezată și un cuvânt lipsit de asprime. Câștiga inimile fiilor săi duhovnicești prin îngăduință, prin delicatețe sufletească și prin disponibilitatea de a-l primi pe fiecare cu multă înțelegere. În prezența sa se simțea acea liniște lăuntrică pe care o cultivă călugării isihaști.

Pentru aceasta, oamenii de cultură, teologii și toți aceia care l-au cunoscut și l-au prețuit au descoperit în persoana sa un monah erudit și un cercetător pasionat al trecutului Bisericii, care a studiat la mari universități din țară și din străinătate, dar și un om al delicateții sufletești, al bunătății și al unei permanente disponibilități de dialog. În conversațiile cu cei care îl căutau, Părintele Veniamin se distingea printr-un discurs teologic profund și nuanțat, prin bogăția referințelor patristice și istorice, dar, mai ales, prin capacitatea de a așeza cunoașterea într-o perspectivă duhovnicească, lipsită de ostentație. Cuvântul său avea limpezimea celui deprins cu cercetarea izvoarelor teologice și delicatețea celui care înțelegea că adevărul nu trebuie doar rostit, ci și purtat în inimă, amintind de înțelepciunea Părinților filocalici, pentru care adevărata cunoaștere nu se desparte niciodată de curăția inimii, de smerenie și de iubire.

În acest mod a dorit să se așeze în continuitatea marilor nevoitori și dascăli ai tradiției isihaste și a contribuit la păstrarea și transmiterea acestei comori duhovnicești în vatra monahală a Bistriței. Poate și de aceea a dorit să-și afle odihna lângă bisericuța-bolniță a Mănăstirii Bistrița, acolo unde atâtea generații de monahi și-au plecat genunchii înaintea lui Dumnezeu, unde tăcerea s-a făcut rugăciune, iar rugăciunea s-a făcut respirație a inimii.

Astfel, locul ales pentru odihna sa a devenit o mărturisire a dorului său lăuntric: acela de a rămâne pentru totdeauna sub ocrotirea rugăciunii, în preajma altarului și în duhul tradiției isihaste pe care a iubit-o, a cercetat-o și a căutat să o păstreze vie.

Să-l purtăm și noi în rugăciunile și în pomenirea inimilor noastre, rugând pe Dumnezeu să primească osteneala vieții sale monahale, să-i ierte toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, să-i așeze sufletul în corturile drepților și să-i dăruiască odihnă în lumina Împărăției Sale celei veșnice.

Veșnica lui pomenire!”