Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Prin smerenia inimii, curăția minții și rugăciunea neîncetată, Sfântul Ierarh Nectarie a înaintat pe calea cunoașterii lui Dumnezeu”
Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, în ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina.
Evocând viața sfântului, Înaltpreasfinția Sa a arătat că Dumnezeu Își descoperă lucrarea în sufletele celor care, deși trec prin multe încercări, nu încetează să-L caute cu credință și dragoste: „Sfântul Nectarie s-a născut în anul 1846, în localitatea Silivri din Tracia, într-o familie modestă, lipsită de cele materiale, dar în care Dumnezeu avea să pregătească un suflet de mare bogăție duhovnicească. Încă din copilărie, viața sa a fost încercată de lipsuri, iar la vârsta de numai unsprezece ani a fost nevoit să părăsească locurile natale și să meargă la Constantinopol, unde a intrat în slujba unui negustor. Departe de căldura casei părintești, lipsit de ocrotirea familiei și întâmpinând adeseori asprimea celui în slujba căruia se afla, copilul Anastasie a cunoscut durerea singurătății și povara sărăciei. Acolo a învățat că iubirea lui Dumnezeu se face adeseori văzută prin mâinile și inimile celor care primesc să fie lucrătoare ale milei Sale.
Mai târziu, prin râvna pentru învățătură și prin darul deosebit al înțelegerii, Anastasie a urmat școala de cântăreți, pe care a absolvit-o cu rezultate foarte bune și a fost numit pedagog. A slujit în această calitate și în mediul teologic, iar după terminarea studiilor a mers în insula Hios, unde a îndeplinit mai mulți ani ascultarea de învățător. Însă, în timp ce mintea sa se îmbogățea prin cunoaștere, inima îi era tot mai mult cuprinsă de dorul după Dumnezeu. Nu se mulțumea să vorbească despre cele sfinte, ci dorea să-și încredințeze întreaga viață Celui despre Care vorbeau Scripturile și cântările Bisericii. De aceea, era nelipsit de la slujbele unei mănăstiri din insulă, iar apropierea de viața monahală a devenit pentru el chemarea unei dăruiri depline.
Cerând binecuvântarea starețului, a intrat în obștea mănăstirii, unde a primit tunderea în monahism și numele Nectarie. În liniștea vieții călugărești, în ascultare și rugăciune, sufletul său a aflat un spațiu tot mai larg pentru lucrarea Harului, iar darurile cu care fusese înzestrat au început să rodească în slujirea Bisericii. A urmat cursurile Facultății de Teologie din Atena și s-a pregătit astfel pentru lucrarea pastorală și misionară pe care avea să o desfășoare în următorii ani.
A fost chemat apoi la Alexandria, unde a slujit ca predicator al Catedralei patriarhale. Văzând râvna sa pentru propovăduirea Evangheliei și dragostea credincioșilor care veneau să-i asculte cuvântul, Patriarhul l-a hirotonit episcop al Pentapolei. Însă drumul său către slujirea arhierească avea să fie străbătut și prin valea dureroasă a nedreptății. Invidia unor oameni, hrănită de suspiciuni și mărturii mincinoase, a dus la îndepărtarea sa din slujirea încredințată. Cel care îi învăța pe alții să iubească adevărul a fost învinuit pe nedrept, iar cel care căutase să aducă pace în suflete a fost întâmpinat cu neîncredere.
Dar aici se descoperă una dintre cele mai frumoase trăsături ale sfințeniei sale: puterea de a nu lăsa nedreptatea să transforme inima în izvor de amărăciune. Sfântul Nectarie a trăit în continuare în jurul binelui pe care era chemat să-l săvârșească înaintea lui Dumnezeu.
S-a întors la Atena, unde a condus Seminarul Teologic Rizarios. Acolo, blândețea sa a devenit o adevărată pedagogie a iubirii. Nu își îndrepta elevii prin asprime și nici nu căuta să le înfrângă voința prin mustrări lipsite de înțelegere, ci îi povățuia cu răbdare, arătându-le că îndreptarea omului începe atunci când acesta descoperă, în lumina iubirii, adevărul despre sine. Îi chema pe cei care greșeau și le vorbea despre răspunderea faptelor lor, dar le arăta și măsura milostivirii, pentru ca pedeapsa să nu devină prilej de deznădejde, ci început al îndreptării.
Chipul său de păstor blând și înțelept a devenit tot mai cunoscut, iar numeroși credincioși se apropiau de el, căutând în cuvântul său luminarea minții, în rugăciunea sa mângâierea inimii și în sfatul său călăuzire pe calea vieții duhovnicești. Mai târziu, împreună cu fiicele sale duhovnicești, a întemeiat în insula Eghina Mănăstirea Sfintei Treimi, loc în care avea să se retragă pentru a-și petrece ultimii ani ai vieții în rugăciune, slujire și nevoință.
Acolo, viața sa s-a împletit și mai adânc cu viața oamenilor simpli, care îi căutau ajutorul în necazuri și în neputințe. Insula era încercată de o secetă care dura de șase ani, iar locuitorii, văzându-și pământurile lipsite de rod și nădejdea amenințată, au venit la sfânt să-i ceară rugăciunea. El și-a ridicat mâinile către Dumnezeu, iar ploaia a venit peste pământul însetat, până când belșugul apelor a început să devină primejdios. Atunci, la o nouă rugăminte a oamenilor, sfântul s-a rugat din nou, iar ploile s-au oprit. În această întâmplare se vede că rugăciunea sfântului era o purtare înaintea lui Dumnezeu a durerii unei întregi comunități, o lucrare a iubirii care îmbrățișează atât omul, cât și creația în care acesta își desfășoară viața.
În anii bătrâneții, Dumnezeu a îngăduit să fie încercat și printr-o boală grea, cancerul, pe care a purtat-o cu răbdare și fără cârtire. Trupul său, care fusese unealtă a slujirii, a devenit acum loc al suferinței, dar sufletul a rămas statornic în nădejdea cea neclintită. A fost dus la un spital din Atena, unde și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în anul 1920. Trupul său a fost adus în insula Eghina și așezat în mănăstirea pe care o întemeiase, aproape de bisericuța în care slujise și de chilia în care își petrecuse anii de nevoință.
Mai târziu, monahiile au împlinit dorința sa de a ridica o biserică mai mare, după proiectul pe care sfântul îl întocmise. Astfel, locul în care se rugase în tăcere a devenit un spațiu de pelerinaj pentru mulțimi de credincioși, iar cinstitele sale moaște, după ce au fost descoperite izvorâtoare de bună mireasmă, au devenit mărturie a sfințeniei vieții sale și prilej de mângâiere pentru cei care îi cer ajutorul. De atunci, numeroși oameni au venit să se închine și să mărturisească vindecările și binefacerile primite prin mijlocirea sa, mai ales cei încercați de boli grele, de suferințe îndelungate și de neputințe pe care numai Dumnezeu le poate vindeca.
Și aici, în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, Dumnezeu a rânduit să fie păstrată o părticică din cinstitele sale moaște.
De aceea, sărbătoarea Sfântului Ierarh Nectarie, prăznuită în fiecare an la 9 noiembrie, este un prilej de rugăciune și de apropiere de Dumnezeu pentru toți cei care vin să se închine sfintelor sale moaște, să-și mărturisească suferințele și să ceară mijlocirea sa. Îl cinstim nu numai pentru minunile pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin rugăciunile sale, ci și pentru frumusețea unei vieți în care harul a transfigurat sărăcia în prilej de încredere, nedreptatea în exercițiu al iertării, suferința în răbdare și singurătatea în comuniune cu Dumnezeu.
Să cerem, așadar, prin rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, să ni se dăruiască inimă smerită, minte curată, răbdare în încercări și dragoste neîncetată față de aproapele, pentru ca întreaga noastră viață să devină o mărturie a prezenței lui Hristos," a adăugat, la final, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.
La slujba oficiată la Catedrala Arhiepiscopală au participat oameni de cultură vâlceni, care au adus un omagiu celor care au contribuit, prin activitatea și opera lor, la îmbogățirea patrimoniului cultural și spiritual al județului. Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a săvârșit slujba de pomenire pentru cei mutați la cele veșnice, pentru odihna sufletelor lor în lumina și iubirea lui Dumnezeu.









