Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „cel care primește lumina iubirii dumnezeiești este chemat să lumineze și viața semenilor săi”
„Pilda samarineanului milostiv ne arată că întreaga viață creștină este o călătorie de la cădere către vindecare, de la înstrăinare către comuniune și de la întunericul patimilor către lumina Harului dumnezeiesc. Omul căzut între tâlhari este chipul nostru, al tuturor, iar Samarineanul milostiv este Mântuitorul Hristos, Care Se apropie de noi și ne ridică. Această taină nu trebuie să rămână numai o contemplare a iubirii dumnezeiești. Ea trebuie să devină și viața noastră. Dumnezeu ne cheamă să primim iubirea Sa și să o dăruim mai departe, să ne vindecăm prin Har și să devenim, la rândul nostru, slujitori ai vindecării aproapelui”, a accentuat Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, duminică, 15 noiembrie, la Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea.
Înaltpreasfinția Sa a arătat că „dobândirea vieții veșnice a fost posibilă datorită vindecării firii omenești și a reașezării ei în comuniunea cu Dumnezeu, prin iubirea lucrătoare și împărtășirea de Harul Său necreat.
De aceea, la începutul Postului Nașterii Domnului, ni se descoperă taina iubirii dumnezeiești, căci pilda samarineanului milostiv este icoană a pogorârii Cuvântului lui Dumnezeu către noi și a lucrării Sale mântuitoare, prin care firea omenească, rănită de păcat și supusă stricăciunii, este vindecată și înnoită.
În această pildă vedem un om căzut între tâlhari și înțelegem, astfel, că nu este vorba despre un om oarecare, ci despre Adam și despre întreaga fire omenească. În Samarineanul Care Se apropie, Îl cunoaștem pe Mântuitorul Hristos, Care, din nemărginita Sa milostivire, nu a socotit nevrednică de iubirea Sa firea noastră slăbită, ci S-a plecat spre ea, a luat-o asupra Sa și a ridicat-o către Tatăl.
Așadar, să cercetăm nu numai cele ce se petrec în afară, pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon, ci și cele ce se petrec înlăuntrul sufletului nostru, unde se află spațiul nevoinței duhovnicești și unde omul, dacă nu primește ajutorul Harului, rămâne neputincios înaintea patimilor și a morții.
Întrebarea: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca X, 25) cuprinde dorul cel mai adânc al sufletului omenesc, căci omul nu a fost zidit pentru stricăciune, nici pentru o existență mărginită de moarte, ci pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Firea noastră poartă în adâncul ei chemarea către Izvorul vieții, iar această chemare nu se poate împlini decât prin unirea cu Cel ce este Viața însăși.
Însă nu dobândim această viață prin puterea firii noastre, nici prin simpla cunoaștere a unor porunci, ci prin curățirea inimii, prin împlinirea poruncilor și printr-o iubire milostivă.
De aceea, Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe învățătorul de lege la cuvintele Scripturii: să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea și din tot cugetul său, iar pe aproapele său ca pe sine însuși. Descoperim în aceste cuvinte cele două mișcări ale vieții duhovnicești: ridicarea minții și a inimii către Dumnezeu și deschiderea iubitoare către semen. Acestea sunt lucrări ale aceleiași iubiri, căci cel care se apropie cu adevărat de Dumnezeu nu se închide în sine, ci devine mai cuprinzător în iubirea sa față de întreaga zidire.
Însă învățătorul de lege, dorind să se îndreptățească pe sine, a întrebat: „Și cine este aproapele meu?” (Luca X, 29). El căuta să mărginească iubirea printr-o definiție, să hotărască până unde trebuie să se întindă responsabilitatea sa. Atunci Mântuitorul a spus această pildă a Samarineanului milostiv, care devine pentru noi icoana omului care a primit în sine lucrarea iubirii dumnezeiești. El nu a rămas nepăsător înaintea suferinței, nu s-a îndepărtat de cel căzut și nu a căutat să afle dacă acela era vrednic de ajutor, ci s-a apropiat de el și s-a făcut părtaș durerii sale. Asemenea lui, suntem chemați să dobândim o inimă care nu judecă, nu osândește și nu se închide în sine, ci se lasă mișcată de suferința aproapelui, recunoscând în fiecare om chipul lui Dumnezeu.
Lumina iubirii dumnezeiești se face văzută în lume prin această milostivire lucrătoare. Ea strălucește în mâna întinsă către cel lipsit, în cuvântul care ridică sufletul deznădăjduit, în iertarea oferită celui care a greșit, în răbdarea față de cel neputincios și în dragostea care nu așteaptă răsplată. Astfel, fiecare faptă a milostivirii devine o mărturie a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, iar omul care iubește în acest chip nu face decât să lase să se reverse asupra semenilor săi iubirea pe care el însuși a primit-o de la Părintele Ceresc.
Însă această asemănare cu Dumnezeu nu se dobândește numai printr-o strădanie morală, ci prin împreună-lucrarea omului cu Harul dumnezeiesc. Prin rugăciune, prin curățirea inimii, prin împlinirea poruncilor și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, ne deschidem lucrării Duhului Sfânt, Care ne înnoiește lăuntric și ne face capabili să iubim dincolo de măsura firii căzute. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât învățăm să privim lumea cu ochii iubirii Sale.
De aceea, chemarea „Mergi și fă și tu asemenea!” este îndemnul la transfigurarea întregii noastre existențe. Să devenim asemenea Samarineanului înseamnă să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se sălășluiască în inima noastră, astfel încât milostivirea Lui să devină milostivirea noastră, iar lumina Lui să strălucească prin viața noastră”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.









